“DE CE ROMÂNIA STĂ PE LOC?”

“DE CE ROMÂNIA STĂ PE LOC?”

În cadrul Uniunii Europene, România stă prost la aproape toate capitolele, decalajul față de țările occidentale fiind în continuare unul consistent. La modul teoretic, moștenirea istorică nu mai este o explicație mulțumitoare, având în vedere exemplele unor țări care în ultimele decenii au înregistrat creșteri spectaculoase în domeniile social și economic. Totuși în plan practic, România este încă puternic ancorată în trecutul său, refuzând cu încăpățânare modernizarea și construirea propriului viitor. La o analiză pragmatică, nu este greu de identificat principalele pietre de moară ce împiedică dezvoltarea societății românești:

Raportul RURAL-URBAN. În cadrul Uniunii Europene, România este cel mai rural stat (aprox.50%), la mare distanță chiar și față de vecini (majoritatea au o populație urbană de aprox. 70%), țările occidentale având o populație urbană undeva între 80-90% (din acest punct de vedere, România este mai apropiată de Bosnia-Herțegovina și R.Moldova). Lipsa unei dezvoltări urbane planificate a fost cauza principală a masivei migrații a forței de muncă active din zona de est și nord a României, în special din zona rurală, astfel încât în anumite județe din zona Moldovei peste 50% din forța de muncă activă contribuie în prezent la creșterea PIB-ului unor țări europene. La polul opus , China a pus accentul în ultimii 30 de ani pe creșterea urbană planificată reușind un salt spectaculos de la 20% populație urbană în 1990 , la aprox. 70% în prezent, dezvoltarea pieței interne prin urbanizare fiind factorul principal al creșterii economice substanțiale (mai sunt și alte exemple: Coreea de Sud, Turcia, Singapore, Emiratele Arabe Unite, Egipt etc.). De  remarcat că în România PIB-ul ridicat coincide cu urbanul mare, PIB-ul scăzut cu zona rurală. Concluzii? Direcții de acțiune? Deocamdată, nici una.

Constituția lui Antonie Iorgovan din 1991. După cinci decenii de dictatură, nimeni nu putea anticipa în 1991 care va fi evoluția societății românești, în general , și provocările și specificul democrației românești, în particular. În 1991, Antonie Iorgovan i-a făcut lui Ion Iliescu o dedicație constituțională, menită să îl protejeze pe acesta din urmă de anxietăți și spaime politice. Modelul politic descris în Constituție este o struțo-cămilă, un model auto-blocant, în care un președinte ales direct, deci legitim politic, dar fără atribuții executive, impune netransparent un premier, plin  de atribuții, dar slab politic și forțat permanent să joace rolul mamelucului politic al președintelui. De precizat că modelul românesc este atipic în cadrul UE, modelul european dominant fiind cel centrat pe premier ca lider al unei majorități învingătoare în alegeri. Constituția din 1991 mai are două hibe majore: orice încercare de reformare a statului și schimbare a modelului administrativ-teritorial este blocată; alegerile anticipate- cea mai democratică formă de rezolvare a unei crize politice și guvernamentale sunt aproape imposibil de declașat (drept dovadă că în 30 de ani nu au avut loc niciodată cu toate că au existat nenumărate crize politice grave).

Profilul fanariot al clasei politice. Cetățenii români sunt aproape unanim de acord cu două adevăruri empirice: 1. România este în coada Europei în privința bunei guvernări; 2. Clasa politică românească este preocupată în exclusivitate de propria înavuțire, sursa  directă fiind banii publici și aproape deloc de Binele public. Profilul fanariot al clasei politice (Bucureștiul este capitala europeană cea mai apropiată de Istanbul și în kilometrii și în afinități) a devenit deja fapt social (exterior și constrângător individului), așa explicându-se de ce, odată ajunși în București, politicenii ardeleni, români și maghiari, dar și cei moldoveni adoptă atât de rapid modelul otoman de comportament politic.

 Autor: ADRIAN BOTEZATU, Sociolog, doctor în Geografie politică

Share

Lasă un răspuns